Am urmărit fenomenul ăsta de câțiva ani buni și recunosc că, la început, mi se părea încă un slogan din cripto, genul de promisiune care sună grozav la conferințe și se evaporă în șase luni. Numai că de data asta nu s-a evaporat. Dimpotrivă, în loc să dispară, ideea de a pune active reale pe blockchain a atras exact tipul de jucători care nu se joacă, adică marii administratori de fonduri, băncile mari și, de curând, chiar reglementatorii.
Întrebarea din titlu nu e una retorică. Sustenabil nu înseamnă doar că o piață crește, pentru că aproape orice crește un timp, mai ales când dobânzile sunt bune și banii caută randament. Sustenabil înseamnă că modelul rezistă și la dobânzi mici, și la o criză de lichiditate, și la o reglementare care se schimbă peste noapte. Asta vreau să dezleg aici, fără hype și fără să mă prefac că am răspunsul perfect.
Hai să o luăm metodic, dar pe înțelesul tuturor, fiindcă subiectul are tendința să se ascundă în jargon.
Ce înseamnă, de fapt, să muți un activ pe blockchain
Tokenizarea sună complicat, însă ideea de bază e aproape banală. Iei un drept de proprietate asupra unui lucru care există în lumea reală, să zicem o obligațiune de stat sau o felie dintr-o clădire, și îl reprezinți printr-un jeton digital pe un registru distribuit. Jetonul ăla devine certificatul tău, doar că trăiește într-un portofel cripto în loc să stea într-un cont la o bancă sau la un broker.
Avantajul nu e jetonul în sine, ci ce poți face cu el. Un jeton se mișcă în câteva secunde, nu în două zile lucrătoare, poate fi tranzacționat nonstop și, lucru deloc minor, poate fi folosit drept garanție în alte aplicații financiare. Practic, o acțiune dintr-un fond clasic stă cuminte într-un seif administrativ, în timp ce versiunea ei tokenizată poate lucra pentru tine în mai multe locuri în același timp.
Aici intervine partea care îi pasionează pe cei din DeFi, finanțele descentralizate. Dacă vrei să înțelegi mecanica din spate fără să te pierzi, merită să citești o explicație despre cum funcționează real world assets în DeFi, fiindcă acolo se vede limpede cum un activ din economia reală ajunge să fie folosit ca garanție într-un protocol automatizat. Diferența dintre un experiment de laborator și o piață funcțională se află exact în acest pas, cel în care jetonul devine util, nu doar decorativ.
Și totuși, exact aici apare și prima fisură. Un jeton e ușor de mutat, dar activul din spate nu se mișcă deloc. Clădirea rămâne clădire, obligațiunea rămâne în custodia cuiva, iar legătura dintre lucrul real și reprezentarea lui digitală depinde de niște intermediari în care trebuie să ai încredere. Vom reveni la asta, pentru că e nodul întregii discuții despre sustenabilitate.
De la experiment la zeci de miliarde de dolari
Cifrele s-au schimbat dramatic în doar cincisprezece luni. La începutul lui 2025, valoarea totală a activelor reale tokenizate, fără a socoti monedele stabile, era de aproximativ 5,4 miliarde de dolari. Până în primăvara lui 2026 ajunsese, în funcție de cum numeri, undeva între 19 și peste 30 de miliarde, ceea ce înseamnă o creștere de câteva sute de procente într-un timp scurt.
Ce m-a făcut să iau treaba în serios n-a fost mărimea totală, ci cine a venit la masă. BlackRock, cel mai mare administrator de active din lume, are un fond tokenizat de tip monetar numit BUIDL, lansat în 2024, care acumulase peste două miliarde de dolari până la începutul lui 2026. Pentru o firmă care administrează vreo treisprezece trilioane, suma e o rotunjire, însă semnalul e clar, fiindcă o asemenea casă nu pune nume pe ceva ce consideră o modă trecătoare.
Lângă BlackRock s-au aliniat Franklin Templeton, JPMorgan, Fidelity și fonduri de credit privat de talia Apollo. Cea mai mare categorie de active rămâne deocamdată trezoreria americană tokenizată, adică datoria pe termen scurt a statului american, urmată îndeaproape de creditul privat, care la nivel instituțional a devenit segmentul cu cea mai rapidă acumulare de capital. Practic, lumea pune pe blockchain exact ce aduce randament și e relativ sigur, nu obiecte exotice de colecție.
Mai e și o particularitate interesantă în datele de adopție. Analizele pe lanțul Ethereum arată un val de adrese create special pentru a deține astfel de active, mai ales spre finalul lui 2025 și începutul lui 2026. Cu alte cuvinte, pentru o parte din lume aceste produse au devenit chiar motivul pentru care intră în cripto, ceea ce e o inversare față de ce credeam cu toții despre cum se face adopția.
Argumentul în favoarea sustenabilității
Înainte să arăt unde scârțâie, vreau să fiu corect și să spun de ce mulți oameni serioși cred că modelul rezistă. Nu sunt toți visători, multe dintre argumente sunt destul de pragmatice.
Eficiența care chiar se simte
Lucrul care convinge cel mai repede un om practic e reducerea fricțiunii. În finanțele clasice, decontarea unei tranzacții poate dura una, două zile, uneori mai mult la produse complexe, iar în tot intervalul ăsta capitalul stă blocat și nu produce nimic. Pe blockchain, decontarea se face aproape instantaneu, ceea ce eliberează bani care altfel ar fi imobilizați.
Apoi e stratul administrativ, partea aia plictisitoare dar costisitoare, cu agenți de transfer, custozi și ferestre de decontare, plus un munte de hârtii. O bună parte din munca asta se poate automatiza prin contracte inteligente, ceea ce taie costuri reale. Când vorbim de fonduri de miliarde, chiar și o reducere mică a costurilor operaționale înseamnă sume care contează.
Mai e și disponibilitatea continuă. Piețele tradiționale au program, închid la sfârșit de săptămână și de sărbători, în vreme ce un activ tokenizat poate fi mișcat duminică la trei dimineața dacă asta îți trebuie. Pentru un investitor dintr-un alt fus orar sau pentru o firmă care are nevoie de garanție urgentă, diferența e palpabilă.
Lichiditatea promisă și lichiditatea reală
Aici e nevoie de nuanță, fiindcă promisiunea cea mai vândută a tokenizării e lichiditatea. Ideea e seducătoare. Iei active care erau greu de vândut, le tai în felii mici și le faci tranzacționabile nonstop, deci dintr-odată un imobil de milioane devine accesibil cuiva cu câteva sute de euro. În teorie, democratizezi accesul la clase de active rezervate până acum celor cu buzunare adânci.
Numai că lichiditatea nu se naște din simplul fapt că un jeton poate fi tranzacționat tehnic. Un activ poate fi perfect transferabil pe hârtie și totuși practic imposibil de vândut la un preț corect, dacă nu există cumpărători reali și formatori de piață care să țină prețul stabil. Diferența dintre tranzacționabil și efectiv lichid e exact diferența dintre o piață sănătoasă și o capcană.
Partea bună e că, pe segmentele unde au intrat instituțiile, lichiditatea chiar a apărut, fiindcă ele aduc volum constant. Trezoreriile tokenizate se mișcă bine tocmai pentru că în spate stau jucători mari care tranzacționează regulat. Problema rămâne la activele mai exotice, cum ar fi imobiliarele fracționate, unde entuziasmul depășește deseori cererea reală.
Unde scârțâie sistemul
Acum partea pe care evită s-o pună pe slide-urile de la conferințe. Sustenabilitatea nu se testează când totul merge bine, ci când ceva se strică, așa că hai să ne uităm la punctele slabe.
Problema oracolului și încrederea în ce nu se vede
Bitcoinul are un avantaj ciudat. Nu depinde de nimic din afara rețelei, totul e nativ digital, deci nu trebuie să crezi pe cuvânt pe nimeni. Un activ real tokenizat e exact opusul, fiindcă valoarea lui depinde de un lucru care există în lumea fizică și de cineva care confirmă că lucrul ăla chiar e acolo și chiar valorează cât scrie.
Conexiunea dintre lumea reală și blockchain se face prin oracoli, niște surse de date care alimentează contractele inteligente cu prețuri și confirmări. Dacă un oracol e compromis sau livrează informații greșite, contractele care depind de el iau decizii pe baza unei minciuni. E un punct unic de eșec, exact genul de vulnerabilitate care, într-un moment prost, poate declanșa o reacție în lanț.
Și mai e custodia. Cineva trebuie să țină activul fizic și să garanteze că rezervele există cu adevărat. Lecția prăbușirii FTX în 2022, când s-a descoperit un decalaj uriaș între ce se pretindea că există și ce exista de fapt, a rămas dureros de relevantă. Fără dovezi verificabile ale rezervelor, întreaga construcție se reazemă pe încredere, iar încrederea, știm cu toții, se evaporă instant când apare prima panică.
Cadrul legal care aleargă în urma tehnologiei
Tehnologia a luat-o mult înaintea legii, și asta nu e o exagerare. Întrebări de bază, precum cine deține titlul de proprietate atunci când deții jetonul, sau dacă un contract inteligent e executoriu în fața unui judecător, sau ce se întâmplă când un activ tokenizat în Singapore e revendicat de cineva din Germania, nu au răspunsuri ferme în multe jurisdicții.
În Statele Unite lucrurile au început să se așeze. Legea numită GENIUS Act, adoptată în 2025, a creat primul cadru federal pentru monedele stabile, care sunt de fapt șinele pe care circulă activele tokenizate. Pe parcursul lui 2026 se aștepta și o lege de clarificare suplimentară, menită să dărâme alte bariere, semn că autoritățile au trecut de la suspiciune la o atitudine de a experimenta controlat.
Japonia, despre care se vorbește prea puțin, are deja o lege solidă pentru ofertele de tokenuri de tip valori mobiliare. Iar autorități precum FCA în Marea Britanie sau ESMA la nivel european testează prin sandbox-uri și regimuri pilot. Fragmentarea reglementărilor între țări rămâne însă bariera cea mai des invocată, fiindcă o piață globală care vrea reguli locale diferite e o piață care se împiedică singură.
Fragmentarea și iluzia adâncimii pieței
E o problemă tehnică ce sună plictisitor, dar care contează enorm. Sunt multe blockchain-uri și multe platforme de tokenizare care nu vorbesc bine între ele, așa că același activ ajunge să existe în versiuni separate pe rețele diferite. Rezultatul e că lichiditatea se împarte în insule separate, iar adâncimea pe care o vezi într-un singur loc e parțial o iluzie.
Concret, raportările arată decalaje de preț de unu până la trei procente pentru active practic identice și o fricțiune de două până la cinci procente când vrei să muți capital dintr-o rețea în alta. Pentru o instituție care ține un activ tokenizat pe o platformă și are nevoie să-l folosească drept garanție pe alta, asta înseamnă un cost și un risc care nu există în decontarea clasică. Cu cât piața crește mai repede pe infrastructură fragmentată, cu atât problema se adâncește în loc să se rezolve de la sine.
Ce spun instituțiile care nu au interes să exagereze
Mi se pare important să ascultăm și vocile care nu câștigă bani din hype. Pe 2 aprilie 2026, Fondul Monetar Internațional a publicat o notă intitulată Tokenized Finance, semnată de Tobias Adrian, omul care conduce departamentul de piețe monetare și de capital al instituției. Argumentul lui nu e că tokenizarea e o jucărie, ci că reprezintă o reconfigurare structurală a finanțelor, ceea ce e o afirmație serioasă venită dintr-o sursă conservatoare.
FMI nu se mulțumește să laude, ci pune degetul pe rănile reale. Una dintre ele e tocmai fragmentarea despre care vorbeam mai devreme. Cealaltă, și pe asta o consider cea mai serioasă, ține de felul în care tokenizarea poate amplifica instabilitatea. Dacă platformele ajung prea îndatorate și prea legate între ele, un șoc local se poate propaga până devine sistemic, cam ca un domino căruia nimeni nu îi vede ultima piesă.
Răspunsul propus de FMI sună a rețetă de bun-simț, deși e greu de pus în practică. Ei ar vrea ca decontarea să fie ancorată în bani cu adevărat siguri, gen monede digitale de bancă centrală, și ca aceleași activități să fie reglementate la fel, indiferent că se petrec pe blockchain sau în sistemul clasic. Mai cer certitudine juridică pentru cine deține efectiv jetonul și niște standarde comune, ca rețelele să poată comunica între ele. La toate astea adaugă instrumente de lichiditate adaptate, pe care băncile centrale ar trebui să le pregătească din timp. Concluzia lor e că fereastra pentru a construi corect acest sistem e încă deschisă, doar că nu va rămâne așa oricât.
Banca Mondială și Forumul Economic Mondial adaugă o nuanță optimistă, însă onestă. Tokenizarea poate debloca finanțare pentru întreprinderile mici din economiile emergente, ceea ce ar avea un efect multiplicator real asupra locurilor de muncă și a creșterii economice. Numai că, scriu tot ei, riscul de credit nu dispare doar fiindcă ai pus activul pe blockchain, iar protecția investitorului trebuie să țină pasul cu tehnologia.
Cât de mare ar putea ajunge și de ce contează cifra
Proiecțiile sunt amețitoare și extrem de variate, ceea ce în sine e un avertisment. Boston Consulting Group, împreună cu alți parteneri, vorbește despre 16 trilioane de dolari până în 2030, iar unele scenarii mai agresive urcă până spre 30 de trilioane. La capătul prudent, McKinsey estimează între 2 și 4 trilioane până la finalul deceniului, iar Deloitte, uitându-se strict la imobiliare tokenizate, vede vreo 4 trilioane până în 2035.
Diferența uriașă dintre estimări nu e o întâmplare. Unele modele numără doar activele, altele includ și banii tokenizați precum depozitele și monedele stabile, iar altele măsoară de fapt oportunitatea economică, nu valoarea efectiv pusă pe lanț. Când previziunile variază de la 2 la 30 de trilioane, mesajul real nu e o cifră anume, ci faptul că nimeni nu știe sigur, deși toți sunt de acord că direcția e în sus.
Pentru mine, asta e și cheia discuției despre sustenabilitate. O piață care crește pe randamentul ridicat al trezoreriilor americane se comportă altfel decât una care crește pe imobiliare fracționate sau pe credit privat speculativ. Dacă dobânzile scad, o parte din atractivitatea actuală a produselor pe bază de datorie de stat se diminuează și abia atunci vom vedea ce rămâne în picioare fără vântul favorabil al macroeconomiei.
Verdictul meu, cu rezervele de rigoare
Dacă m-ai prinde pe stradă și m-ai întreba scurt, ți-aș zice că da, modelul pare sustenabil pe segmentele unde activul din spate e simplu, lichid și bine reglementat, adică tocmai trezoreriile și fondurile monetare care domină acum piața. Acolo tokenizarea nu reinventează finanțele, ci doar le face mai rapide și mai ieftine, ceea ce e exact tipul de inovație care prinde rădăcini.
Sunt mult mai sceptic în privința activelor complicate, ilichide sau greu de evaluat, gen imobiliare fracționate sau colecții. Acolo promisiunea de lichiditate riscă să fie mai mult marketing decât realitate, iar problema oracolului și a custodiei devine apăsătoare, fiindcă valoarea depinde de evaluări subiective și de încredere în intermediari. Nu spun că nu se poate, spun doar că drumul e mult mai accidentat decât pare în prezentări.
Sustenabilitatea reală a întregului ecosistem se joacă, de fapt, pe câteva lucruri foarte concrete, pe care merită să le urmărești dacă pui bani sau măcar atenție aici. Cel mai important rămâne dovada verificabilă a rezervelor, fiindcă fără ea totul devine un act de credință. Contează apoi enorm ca rețelele să comunice între ele, pentru că o piață spartă în bucăți nu are cum să crească sănătos. Iar peste toate astea stă claritatea legală, întrucât instituțiile aduc volum și stabilitate doar atunci când știu că un judecător le dă dreptate dacă lucrurile se strică.
La ce să fii atent în următorii ani
Personal, nu mă uit la titlurile spectaculoase despre noile recorduri de capitalizare, ci la lucrurile plictisitoare care arată maturitate. Mă uit dacă apar standarde comune între platforme, dacă reglementatorii trec de la sandbox-uri la legi adevărate și dacă marii custozi publică dovezi de rezerve auditate independent, nu doar declarații frumoase.
Aș fi prudent în fața oricărui produs care promite randamente mari pe active despre care nu poți verifica singur că există și valorează cât scrie. Întrebarea simplă pe care mi-o pun mereu e cine garantează activul real din spate și ce se întâmplă dacă acel cineva dispare. Dacă răspunsul e vag, jetonul e doar o promisiune frumos ambalată, iar promisiunile nu rezistă la prima panică de lichiditate.
Dincolo de scepticism, cred că direcția generală e una bună și greu de oprit, fiindcă eficiența pe care o aduce decontarea instantanee e prea reală ca să fie ignorată de finanțele clasice. Probabil că peste câțiva ani nici n-o să mai vorbim despre tokenizare ca despre ceva exotic, ci o să fie pur și simplu felul în care funcționează o parte din infrastructura financiară. Întrebarea nu mai e dacă se întâmplă, ci cât de bine reușim să construim regulile înainte ca piața să crească peste capacitatea noastră de a o ține în frâu.
Întrebări frecvente
Este sustenabilă economia bazată pe tokenizarea activelor?
Pe segmentele unde activul din spate este simplu, lichid și bine reglementat, precum trezoreriile și fondurile monetare, modelul pare sustenabil, fiindcă tokenizarea doar accelerează și ieftinește procese existente. Pe activele complicate sau ilichide, cum ar fi imobiliarele fracționate, sustenabilitatea rămâne incertă, din cauza riscului de evaluare, a custodiei și a lichidității care adesea este mai mult marketing decât realitate.
Ce sunt activele reale tokenizate?
Sunt drepturi de proprietate asupra unor active din lumea reală, precum obligațiuni, imobile sau credit, reprezentate prin jetoane pe blockchain. Jetonul funcționează ca un certificat digital de proprietate care poate fi mutat în câteva secunde, tranzacționat nonstop și folosit drept garanție în aplicații financiare descentralizate.
Care sunt principalele riscuri ale tokenizării activelor?
Cele mai importante riscuri sunt problema oracolului, adică dependența de surse externe de date care pot fi compromise, custodia și dovada rezervelor, fragmentarea pieței între rețele diferite și incertitudinea legală privind cine deține titlul și dacă un contract inteligent este executoriu. Fondul Monetar Internațional adaugă riscul amplificării instabilității financiare atunci când platformele devin prea îndatorate și interconectate.
Cât de mare ar putea ajunge piața tokenizării până în 2030?
Estimările variază enorm, de la 2 până la 4 trilioane de dolari în scenariile prudente ale McKinsey, până la 16 sau chiar 30 de trilioane în proiecțiile mai agresive ale Boston Consulting Group. Diferența vine din ce se numără, fiindcă unele modele includ și banii tokenizați precum monedele stabile, iar altele măsoară oportunitatea economică, nu valoarea efectivă pusă pe lanț.
De ce intră BlackRock și alte instituții mari în tokenizare?
Pentru că tokenizarea reduce timpul de decontare de la zile la secunde, automatizează stratul administrativ costisitor și permite folosirea jetoanelor drept garanție, lucru imposibil cu o acțiune de fond clasic. Prezența unor nume precum BlackRock, Franklin Templeton și JPMorgan aduce volum și lichiditate reală pe segmentele unde au intrat.
